Schi sau snowboard: care este mai periculos?24-08-2011

Snowboarderii se accidenteaza mai des, iar schiorii mai grav – acesta este rezultatul la care au ajuns cercetatorii americani. Ei au cautat sa puna in balanta pericolele care vin din practicarea celor doua sporturi de iarna. In schimb, o comisie elvetiana vede mari diferente si nu doar in numarul politelor de asigurare platite, dar si in privinta numarului zilelor concediului medical.

Compararea celor doua sporturi de iarna este deja o tema arhicunoscuta si mult prea mult dezbatuta, insa ceea ce este demn de luat in considerare este factorul de risc care se refera la probabilitatea accidentelor. Publicatia engleza „The Guardian” a facut referire la acel studiu american care afirma ca schiul este mult mai periculos decat snowboardul, deoarece multe dintre accidentele de schi se termina in mod tragic. In schimb, in snowboard au loc mult mai multe accidente ca numar, dar ce-i drept, mult mai usoare.

Profesorul Jasper Shealy, de la Rochester Institute of Technology din Statele Unite ale Americii, de 40 ani se ocupa cu studierea si cercetarea accidentelor petrecute in sport. El a ajuns la concluzia ca snowboarderii se accidenteaza in jur de 50-60% mai mult decat schiorii. Drept compensatie, numarul deceselor in snowboard este cu 30% mai mic decat in schi. Cercetarea sa se refera si la cauza care duce spre un accident mortal in schi. Evenimentul nefericit poate fi pricinuita de coliziunea in viteza cu un copac, stalp sau stanca si nu cu un alt schior aflat in miscare. Profesorul Shealy scoate in evidenta importanta pe care au avut-o modernizarea legaturilor. In trecut acestea au provocat numeroase fracturi ale picioarelor.

James Stentiford, snowborder britanic, a declarat pentru „The Guardian” ca „atata timp cat pentru schiori viteza este mai importanta si cine ajunge primul la baza partiei, snowboarderii sunt interesanti de miscari, sarituri si figuri care in realizarea lor, implica o viteza mai mica. Este evident ca si accidentarile sunt mai dese, dar nu atat de grave”.

Nu toti sunt multumiti de rezultatele cercetatorului american. Cat Weakley, editorul sectiunii de schi si snowboard de la publicatia „Daily Mail” este de parere ca niciun sport de iarna nu poate fi catalogata una mai periculoasa decat cealalta. „Totul depinde de cel care il practica, de cunoasterea limitelor propriei persoane, de atentia cuvenita si de dorinta de a iesi in evidenta pe partie...”, a declarat Cat Weakley.

Din baza de date a companiei elvetiane de asigurari, SUVA reiese altceva. Purtatorul de cuvant, Erich Wiederkehr a dat de inteles ca multe depind de comportamentul practicantilor sporturilor de iarna. In schimb, din statisticile firmei, in general cheltuielile accidentelor de schi se ridica la 6300 CHF, iar a snowboarderilor la 3300 CHF. In privinta zilelor de concediu medical, schiorii lipsesc de la munca 22 zile de, iar snowboarderii 13 zile.

Sursa: skimania.ro

Machu Picchu, 100 de ani de mister19-08-2011

Pe 24 iulie 2011 se împlinesc 100 de ani de la descoperirea cetăţii incase Machu Picchu, al cărei nume se traduce prin „piscul bătrân” în limba Quechua, vorbită de-a lungul Anzilor. Hiram Bingham, cel care a descoperit citadela în anul 1911, i-a dat numele muntelui pe care este situată, iar denumirea originală nu a fost descoperită niciodată.

Machu Picchu se situează pe o culme de munte la 450 de metri deasupra fluviului Urubamba, afluent al Amazonului. Întregul complex se întinde pe 32.500 de hectare, însă zona construită, care cuprinde 172 de locuinţe, este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii. Se crede că aproximativ 1.000 de oameni au locuit în acest vechi oraş incaş, construit în secolul al XV-lea.

Cum a fost "descoperit" Machu Picchu

Hiram Bingham III, un tânăr profesor de istorie de la Universitatea Yale, a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere "ultimul refugiu al civilizaţiei Inca". El mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea "oraşului pierdut" al incaşilor.

Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată "Matcho Piccu", însă niciun european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.

Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.

Cu o zi înainte de epocala descoperire, Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. "Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine", a relatat exploratorul.

Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că "puţin mai departe" va găsi ruinele unui oraş vechi.

Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase. Exploratorul american a continuat să urce timp de două ore, până când a ajuns la "un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment". Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise "oraşul pierdut al Incaşilor".

Profesorul de la Yale a făcut un inventar al tuturor structurilor descoperite, iar un an mai târziu s-a întors şi a efectuat excavaţii în situl arheologic, curăţând suprafaţa de copaci şi expunând lumii întregi frumuseţea citadelei. Pe parcursul lucrărilor, Bingham a descoperit mii de obiecte - printre care unelte de piatră, bijuterii şi ceramică - pe care le-a dus la universitatea Yale, cu acordul guvernului peruan. În ultimele decenii, autorităţile din Peru au ajuns să regrete acordul, susţinând că de fapt acesta stipula doar împrumutul temporar al artefactelor către Yale.

Peru a avut o dispută îndelungată cu instituţia de învăţământ americană, solicitând acesteia să returneze artefactele pe care Bingham le-a scos din ţară. Pentru a recupera obiectele ce aparţineau patrimoniului naţional, preşedintele i-a scris preşedintelui american Barack Obama, cerându-i să intervină pentru a facilita repatrierea obiectelor. În cele din urmă, peruanii au avut sorţi de izbândă, universitatea Yale returnând o parte din cele peste 5.000 de obiecte în martie anul acesta, inclusiv 370 de piese de muzeu ce vor fi expuse în Cusco.

În ultimii ani, cercetări efectuate de oameni de ştiinţă din Franţa şi Peru au arătat că aventurierul german Augusto Berns vizitase Machu Picchu cu 44 de ani înainte de Bingham. Chiar dacă exploratorul american nu a "descoperit" cu adevărat Machu Picchu, ruinele fiind cunoscute de ţăranii ce trăiau în zonă, el a fost prima persoană care a făcut cunoscut acest sit în întreaga lume, publicând detalii şi imagini din expediţia sa în 1913. De aceea, el este considerat "descoperitorul ştiinţific" al Machu Picchu.

Bingham s-a dedicat politicii, a devenit guvernator şi membru în Senatul SUA, iar după ce şi-a pierdut postul de senator ca urmare a unui scandal de corupţie, nefiind reales, a început să-şi povestească aventurile din America de Sud, intrând în conştiinţa populară graţie cărţilor sale. Deloc modest, acesta scria într-unul dintre volumele sale următoarele cuvinte: "Columb a fost cel care a făcut continentul american cunoscut lumii civilizate. În acelaşi sens, eu am «descoperit» Machu Picchu".

Reputaţia sa de explorator s-a răspândit în întreaga lume, el fiind considerat unul dintre cei care au inspirat personajul hollywoodian "Indiana Jones", conceput de George Lucas şi Steven Spielberg.

Ce reprezenta Machu Picchu

Imperiul Inca a fost fondat de un trib ce a trăit în apropierea oraşului Cusco în secolul al XII-lea. Membrii acestuia s-au răspândit pe o suprafaţă întinsă de-a lungul Anzilor, acoperind întreg teritoriul pe care se găsesc astăzi Ecuador, Bolivia şi Chile.

Capitala imperiului Inca era Cusco (Q'osqo în Quechua), nume ce înseamnă "buricul pământului". Cusco era oraşul sfânt al incaşilor şi totodată centrul politic, militar şi cultural al imperiului. Din Cusco porneau toate drumurile ce făceau legătura între oraşele Imperiului, aici aflându-se reşedinţa împăraţilor incaşi.

Când a descoperit Machu Picchu, Bingham era ferm convins că a găsit Vilcabamba, oraşul construit de Manco Cápac drept ultim refugiu al incaşilor asupriţi de cuceritorii spanioli. Bingham se înşela; el descoperise şi adevăratul Vilcabamba, însă nu a realizat adevărata importanţă a sitului, considerând aşezarea prea simplă pentru a o cerceta în profunzime. Abia după moartea sa arheologii au confirmat faptul că Machu Picchu nu este Vilcabamba, astfel că Bingham nu a a aflat niciodată adevărul.

Faptul că Machu Picchu prezintă un singur stil arhitectural, similar cu cel al cetăţii Cusco, indică faptul întregul oraş a fost construit în acelaşi timp, nivelul de detaliu făcând puţin probabil ca aşezarea să fie ridicată în timp ce incaşii fugeau de asupritorii spanioli. De asemenea, numărul redus de terase destinate agriculturii sugerează că oraşul avea o populaţie mică şi că o bună parte din alimente provenea din Cusco.

De asemenea, pentru că Machu Picchu se află la mică distanţă de Cusco, la doar 3 zile de mers pe jos, într-un climat călduros, istoricii cred că această cetate era o reşedinţă folosită în timpul vacanţelor de împăratul Inca şi de servitorii săi. Pentru că se află la o altitudine mai joasă decât Cusco şi este situată pe o culme muntoasă în apropierea bazonului Amazonian, cetatea Machu Picchu avea parte de o iarnă mai blândă, cu un climat mai umed şi mai cald.

Această ipoteză este susţinută de faptul că în Machu Picchu nu au fost descoperite morminte elaborate, tipice conducătorilor incaşi, fapt ce sugerează că membrii familiei regale incase nu locuiau aici pentru perioade lungi.

Pentru că nu au descoperit nici un artefact spaniol, arheologii au concluzionat că Machu Picchu a fost abandonat de incaşi în preajma momentului cuceririi imperiului Inca de către spanioli.

Istoricii cred că cel de-al nouălea împărat al Regatului Cusco şi totodată fondatorul Imperiului Inca, Pachacútec, a fost cel care a comandat construirea complexului de la Machu Picchu, acest lucru petrecându-se în jurul anului 1450.

Pentru că incaşii nu foloseau roata, rămâne un mister modul în care au reuşit să urce pe această colină pietrele masive de granit folosite înconstrucţie. Majoritatea arheologilor consideră că acestea au fost împinse de sute de muncitori de-a lungul unui plan înclinat.

Citadela era împărţită în 3 secţiuni: una sacră, în care se găseau temple închinate zeului-soare, Inti, o zonă rezidenţială destinată claselor inferioare şi o zonă rezidenţială destinată preoţilor şi nobilimii.

Inti era cel mai important zeu al incaşilor, care credeau că împăraţii sunt descendenţii direcţi ai acestuia. Pentru multă vreme s-a crezut despre Machu Picchu că era o zonă cu o însemnătate spirituală importantă pentru incaşi, însă cele mai recente cercetări arată că religia nu constituia principalul rol al aşezării.

Concluzia arheologilor este că Machu Picchu reprezenta o reşedinţă a clasei conducătoare a Imperiului Inca, care se muta aici temporar împreună cu câteva sute de servitori. Majoritatea lucrătorilor erau olari, pietrari, bijutieri pricepuţi în prelucrarea aurului şi argintului, ţesători şi alţi meşteşugari. Cercetările istoricilor indică faptul că aceşti meşteşugari erau aduşi la Machu Picchu din toate colţurile imperiului, având parte de o viaţă bună în această cetate-staţiune.

Timp de o sută de ani, Machu Picchu a constituit destinaţia de vară a clasei conducătoare incase, fiind echivalentul unei staţiuni de lux din care aceştia continuau să desfăşoare activităţile de conducere a imperiului.

Arhitectura cetăţiii este impresionantă, templele, terasele destinate agriculturii, apeductele şi grădinile integrându-se perfect în mediul înconjurător. Interesul faţă de natură se reflectă în clădiri şi în instrumentele astronomice ce reflectă mişcările celeste ale soarelui în timpul solstiţiilor anuale.

Colina pe care incaşii au ales-o pentru a construi Machu Picchu oferă o panoramă superbă atât asupra vârfului Putucusi, considerat şi astăzi sacru de către localnicii din zonă, cât şi asupra naturii înconjurătoare. Şansa de a trăi în mijlocul unui peisaj superb prezenta însă costuri ridicate, aşa că locuitorii din Machu Picchu depindeau de resursele trimise din Cusco.

Cetatea nu a avut o viaţă lungă: aceasta nu a fost locuită nici măcar 100 de ani, oraşul fiind abandonat în jurul anului 1530, odată cu supunerea civilizaţiei Inca de către conchistadorii spanioli.

Machu Picchu astăzi şi problemele de conservare

Inclus pe lista Patrimoniului Mondial de către UNESCO în 1983, Machu Picchu atrage un număr din ce în ce mai mare de turişti în fiecare an. "Machu Picchu are pentru Peru aceeaşi însemnătate pe care o au piramidele în Egipt", spune Luis Lumbreras, fost conducător al Institutului Naţional de Cultură.

În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Machu Picchu nu a fost vizitat de prea mulţi turişti, costurile pentru a ajunge într-un loc atât de îndepărtat fiind extrem de mari. Începând cu anii 1980 şi continuând până în 1999, turiştii au avut încă un motiv pentru a evita zona: un conflict între gherilele maoiste Sendero Luminoso şi guvernul peruan.

Cu toate acestea, în anul 1991 aproximativ 77.000 de turişti au vizitat Machu Picchu. După încheierea conflictului intern, numărul turiştilor a crescut de aproximativ 10 ori în ultimul deceniu, în 2009 vizitând cetatea incasă mai mult de 800.000 de oameni.

În ianuarie 2010, calea ferată ce leagă citadela de Cusco a fost distrusă de inundaţii, turiştilor fiindu-le imposibil să poată ajunge la sit timp de luni bune, fapt ce a generat pierderi de zeci de milioane de dolari. De aceea, anul trecut doar 700.000 de turişti au vizitat situl, însă pentru anul acesta se estimează un număr de un milion de vizitatori.

Acest lucru nu este văzut cu ochi buni de către oficialii UNESCO, îngrijoraţi de efectul pe care un număr atât de mare de vizitatori îl poate avea asupra sitului arheologic. Aceştia au cerut autorităţilor locale să limiteze numărul de persoane ce pot vizita într-o zi Machu Picchu la 1.800. În clipa aceasta, limita impusă de oficialităţi este de 2.500 de vizitatori.

O altă problemă o reprezintă autorităţile locale, pentru care nu primează întodeauna interesul arheologic şi istoric. "Autorităţile din zonă nu ştiu ce este UNESCO, nu înţeleg ce înseamnă o zonă protejată", susţine Fernando Astete, directorul Parcului Arheologic Machu Picchu.

În anul 2000, oficialităţile au permis unei companii producătoare de bere să filmeze o reclamă în cetate. În timpul filmărilor, un braţ al unei macarale s-a prăbuşit peste Intihuatana, o piatră incasă sacră folosită în timpul festivalurilor pentru adorarea celei mai importante zeităţi, zeul-soare Inti, şi care era totodată un instrument ştiinţific ce indica mişcările lunii, solstiţiile şi echinocţiile. Piatra a fost afectată, fiind ciobită în partea superioară, însă autorităţile au continuat să permită accesul carelor de filmare în Machu Picchu, singura consecinţă a evenimentului fiind condamnarea la 6 ani de închisoare a cameramanului vinovat. Recent, oficialităţile locale au autorizat filmarea unor scene de dans pentru Enhiran, un film de la Bollywood.

Cum ajungem la Machu Picchu?

Condor Airlines zboară pe ruta Bucureşti-Lima cu escale la Frankfurt, Santo Domingo şi Panama City. Zborul de la Lima la Cusco e operat de LAN Airlines. Puteţi descoperi şi alte opţiuni pe Flaps.ro.

Odată ajunşi în Cusco, va trebui să luaţi luaţi trenul. Majoritatea călătorilor optează pentru o călătorie până la Aguas Calientes (orăşel cunoscut şi sub numele de Machu Picchu Pueblo), călătoria de-a lungul celor 112 kilometri parcurgând un peisaj spectaculos. Există trei trenuri turistice spre Aguas Calientes, în funcţie de gradul de confort pe care îl doriţi, cel mai ieftin costând aproximativ 50$ pe segment. Trenul de lux poartă numele lui Hiram Bingham, iar o călătorie costă aproximativ 350$ pe segment, tarif ce include două mese şi un ghid care vă va însoţi în vizita prin Machu Picchu.

Din Aguas Calientes va trebui să luaţi un autobuz până la intrarea în Machu Picchu. Drumul durează doar 15 minute, însă vi se va părea cu siguranţă mai lung datorită serpentinelor care compun ruta.

Dacă preferaţi să mergeţi pe jos, urcuşul până la Machu Picchu durează aproximativ o oră. Poate vă aşteptaţi la o plimbare uşoară, însă nu este, mai ales dacă nu v-aţi obişnuit cu cantitatea redusă de oxigen din aer la această altitudine. Pentru a rezista mai bine condiţiilor climatice, localnicii mestecă frunza de coca şi beau ceaiuri din această plantă.

Dacă aveţi spirit de aventură, puteţi lua trenul doar până la Ollantaytambo, la 82 de kilometri de Cusco, iar de acolo puteţi porni în explorarea regiunii la pas. Călătoria pe Camino del Inca (Calea Incaşilor) este preferată de mulţi turişti, cei 43 de kilometri ce despart Ollantaytambo de Machu Picchu constituind o experienţă unică. Atenţie, însă: nu puteţi parcurge acest traseu decât ca parte a unui grup organizat de o agenţie de turism locală. Această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anual în urma celor 75.000 de turişti ce călătoreau pe această rută rămâneau prea multe gunoaie care afectau mediul înconjurător.

Pentru că nu trebuie să rataţi răsăritul la Machu Picchu, este obligatoriu să trageţi peste noapte la unul dintre hotelurile din zonă. De asemenea, acest lucru vă va permite să exploraţi mai pe îndelete ruinele cetăţii incase, evitând aglomeraţia.

Când să vizităm Machu Picchu?

Între lunile noiembrie şi martie, adică în anotimpul ploios, veţi avea parte de precipitaţii în fiecare zi şi nu vă veţi putea bucura de răsăritul de soare, Machu Picchu fiind învăluit de nori dimineaţa. De aceea, cei mai mulţi turişti vizitează cetatea incasă între lunile mai şi octombrie. Un vârf de vizitatori se înregistrează şi cu ocazia celor două solstiţii anuale (20/21 iunie şi 21/22 decembrie), când mii de curioşi vin să vadă cum soarele se aliniază perfect cu fereastra Templului Soarelui, luminând un altar de piatră situat în centrul încăperii. Clădirea avea un rol spiritual, fiind dedicată venerării zeului Inti.

Numărul crescând de turişti îi îngrijorează pe specialişti, mulţi temându-se că Machu Picchu îşi va pierde aspectul unic, cetatea fiind unul dintre cele mai bine conservate monumente pre-columbiene. Şi comunitatea arheologică a tras un semnal de alarmă, mulţi specialişti considerând că această bijuterie arhitectonică nu va rezista în timp dacă autorităţile nu vor lua măsuri. "În 10 ani, valea aceasta va fi un imens parc de distracţii, un fel de Disneyland", avertizează Jose Canziani, un specialist în arheologie de la Universitatea Catolică din Lima.

Aşadar, dacă doriţi să descoperiţi citadela incasă în forma ei originală, cât încă nu este afectată iremediabil de miile de turişti ce o vizitează zilnic, grăbiţi-vă!

Sursa: descopera.ro

Serbia – pasarea Phoenix a Balcanilor06-05-2012

Greu încercată de istorie, Serbia a fost adesea răpusă de imperiile vremurilor şi de conflicte interne, dar a reuşit mereu să renască din propria-i cenuşă. Aşa s-a întâmplat şi după bombardamentele NATO din 1999. Deşi unele clădiri mai poartă încă urmele războaielor, iar situaţia provinciei Kosovo rămane incertă, sârbii, popor mândru, îşi duc viaţa de parcă ţara lor ar fi una dintre cele mai liniştite de pe Pământ.

Belgrad, oraşul care a trecut prin 140 de războaie

Pe teritoriul Serbiei, unde se spune că s-ar fi născut nu mai puţin de 17 împăraţi romani, printre care şi Constantin cel Mare, relicvele istoriei se împletesc. Belgrad, capitala, este unul dintre cele mai vechi oraşe ale Europei, fiind descoperit de greci, botezat de celţi şi colonizat de romani. Inima istorică a oraşului bate din Fortăreaţa Kalemegdan, ridicată pe ruinele unui castru roman şi cucerită, pe rând, de celţi, slavi, austrieci şi turci.

Trecutul sângeros iese la lumină şi prin colecţia impresionantă de arme şi echipamente militare, expusă în interiorul cetăţii, la Muzeul Militar. Sunt prezentate tunuri vechi, bombe, rachete, dar şi câteva bucăţi din avionul american F-117 Nighthawk doborât de sârbi în 1999, în timpul Războiului din Kosovo. Celelalte resturi ale aparatului de zbor se află la Muzeul Aviaţiei, unde mai pot fi văzute încă 200 de avioane, folosite de Forţele Aeriene Sârbe şi Iugoslave.

"Oraşul alb" cum i se mai spune Belgradului, trebuia să aibă şi o biserică albă. Catedrala Sfântul Sava, a cărei piatră de temelie s-a aşezat acum mai bine de şapte decenii, este cel mai mare lăcaş de cult ortodox de pe glob. Ridicată cu voia Domnului şi cu sprijinul credincioşilor sârbi din ţară şi din străinatate, catedrala a devenit un reper pentru creştinism. Înăuntru pot răsuna, în acelaşi timp, glasurile a peste 10.000 de credincioşi. Biserica are o înălţime de 82 m, dacă punem la socoteală şi crucea placată cu aur, aşezată în vârful cupolei. În lungime, lăcaşul măsoară 91 m, iar in lăţime - 81 m.

Un alt loc preţuit de belgrădeni este Muzeul Nikola Tesla, fondat în amintirea pionierului tehnologiei wireless şi ingineriei electrice, născut în Croaţia din părinţi sârbi. Peste 160.000 de exponate, inclusiv fotografii, aparate, instrumente şi schiţe vorbesc despre viaţa de zi cu zi şi despre realizările ilustrului fizician. Dacă cineva ar distruge invenţiile lui Tesla, se spune, lumea ar sta pur şi simplu pe loc.

Turnul Craniilor

Istoria a fost de multe ori brutală cu localnicii. După Bătălia de la Dealul Cegar, de acum două sute de ani, când sârbii s-au răzvrătit împotriva otomanilor, Paşa Hursid, care stăpânea în acea vreme oraşul Nis, a dat ordin ca toate craniile soldaţilor din armata sârbă să fie zidite la vedere într-un zid. La acea vreme, aproape o mie de capete au fost aşezate, dar astăzi mai pot fi vazute doar 58. Aproape o suta de ani mai târziu, o capelă a fost construita în memoria eroilor sârbi.

Oraşul Diavolului, un candidat la "Cele 7 minuni noi ale naturii"

În sudul Serbiei, în Muntii Radan, în apropiere de Kursumlija, se află unul dintre cele mai spectaculoase peisaje de pe glob. Peste 200 de "oameni" de piatra, de 2 până la 15 m înălţime, au apărut aici graţie eroziunii. Apa ciudat mirositoare care işi croieşte drum spre suprafaţa pământului, efectele acustice ale vântului şi peisajul sălbatic din jur i-au făcut pe localnici să boteze acest loc Đavolja Varoš (Oraşul Diavolului).

Legenda spune că odată, demult, pe aceste meleaguri trăiau oameni liniştiţi care îl adorau pe Dumnezeu. Atât de tare a fost mâniat Satana de credinţa lor, încât i-a pedepsit aspru: i-a făcut să uite care le sunt rudele de sânge şi au început aşa căsătoriile între frate şi soră. Dorind sa împiedice planul Diavolului, Dumnezeu ar fi transformat toţi oamenii în stane de piatră, chiar în timpul unei nunţi.

Oraşul Diavolului a fost nominalizat în competiţia pentru alegerea "Celor 7 minuni noi ale naturii" .

Când să mergi în Serbia?

Deşi nu se poate spune că Serbia trăieşte din turism, în ultimii ani această ramură a economiei s-a dezvoltat destul de mult. Străzile din Belgrad, în special, se umplu de turişti din aproape toate colţurile Europei în perioada sezonului estival care ţine, exact ca la noi, din mai şi până în septembrie. Anotimpul rece le este rezervat amatorilor de schi, invitaţi în Serbia din noiembrie şi până în martie. Cei care doresc să viziteze pe cont propriu vecina noastră de la Dunăre o pot face cu autoturismul personal, cu trenul ori cu avionul.

FACTS

Serbia are o suprafaţă de 88.361 kmp (incluzând provincia Kosovo, a cărei independenţă nu este recunoscuta de ţara noastră). Graniţa cu România măsoara 476 km. Serbia are o populaţie de 10 milioane de locuitori, iar în Belgrad trăiesc aproximativ o cincime dintre aceştia.

În Serbia a fost emisa una dintre cele mari bancnote din lume. Pe timpul lui Milosevic a fost pusa în circulaţie hârtia de 500 miliarde de dinari. Acum, dinarul este cotat la aproximativ 0,04 RON.

Unul dintre cele mai cunoscute festivaluri din Europa, EXIT, are loc în fiecare an, la mijlocul lunii iulie, în fortăreaţa Petrovaradin (Novi Sad).

Regizorul şi muzicianul Emir Kusturica, născut la Sarajevo (în Bosnia-Herţegovina), a devenit, în 2007, ambasador UNICEF pentru Serbia, împreună cu jucatoarele de tenis Ana Ivanovici, Jelena Jankovici şi baschetbalistul Aleksandar Djordjevici.

Ţară de dimensiuni modeste, Serbia a ajuns să aibă la fel de mulţi jucatori în Top 10 ATP, respectiv WTA, ca şi Rusia sau Statele Unite ale Americii. Novak Djokovic, Ana Ivanovic şi Jelena Jankovic nu şi-au întrerupt antrenamentele nici în timpul bombardamentelor NATO din 1999 şi au ajuns astfel în elita mondială a tenisului. Modelul lor în copilărie a fost Monica Seles, născută la Novi Sad din părinţi de etnie maghiară şi devenită cetăţean american în 1994.

Sursa: travel.descopera.ro